Anatol Petrencu: Am dori să aflăm care este rolul psihiatriei ca metodă de luptă împotriva disidenței. În anii 70, când era Brejnev la putere, nu mai erau represiuni în masă, ca pe timpul lui Stalin. În schimb, psihiatria a fost utilizată în masă împotriva disidenței, oamenii care respingeau regimul brejnevian erau considerați nebuni și închiși în spitale psihiatrice. L-aș ruga pe dl Bukovski să ne povestească despre mecanismul de folosire a psihiatriei împotriva oamenilor absolut normali.
Vladimir Bukovski: Știu ce se întâmpla în aceste cazuri în amănunt, pentru că am fost internat la psihiatrie de două ori.
De fapt, a început chiar mai devreme decât credeți, a început în timpul guvernării lui Hrușciov. În 1959, Hrușciov a spus într-un discurs că într-o țară socialistă nu pot exista dușmani ai socialismului (una dintre premisele gândirii marxiste) și că, în consecință, cei care se proclamau ca fiind dușmani ai sistemului sunt, de fapt, nebuni. La vremea respectivă, nimeni nu s-a impacientat, considerând această declarație ca pe una din glumele lui Hrușciov. Nimeni nu a înțeles că, de fapt, era o directivă. Era o schimbare de direcție. Hrușciov, ca și Brejnev mai târziu, se afla într-o poziție dificilă, el tocmai eliberase prizonierii politici moșteniți din timpul lui Stalin, creându-și, astfel, în Vest o imagine pozitivă, de liberal (ceea ce nu era). Nu voia să-și strice această imagine. Deci, dacă ar fi continuat politica represivă, și-ar fi stricat această imagine. Și totuși, așa cum reiese și din documente, nici nu putea să-și mențină regimul fără să recurgă la represiunea politică. Destul să amintesc evenimentele din Ungaria, din 1956, care au generat un val de proteste în Rusia, și au avut ca rezultat încarcerarea a 5-7000 de oameni, între care un mare număr de studenți care împrăștiau manifeste de sprijin pentru Ungaria. Iată cum un singur eveniment a creat o asemenea reacție, ceea ce a demonstrat că era imposibil să se oprească represiunea politică. Deci trebuia continuată represiunea, dar cum?
Din punct de vedere ideologic, era, de asemenea, o problemă, pentru că, după doctrina marxist-leninistă, dușman al socialismului nu poate fi decât cel care a crescut sub un regim non-socialist. Acest principiu nu mai era de actualitate. Într-o țară socialistă nu puteau exista dușmani ai socialismului. Astfel, denumindu-i pe dușmanii socialismului bolnavi mintal, au găsit o poartă de scăpare din chiar impasul ideologic în care se aflau. Deci, la începutul anilor ’60 (chiar eu, arestat în 1963, la scurt timp după aceea am fost internat într-un centru psihiatric) psihiatria a devenit un important fel de a rezolva problema (majoritatea cazurilor erau rezolvate în acest fel). A apărut o inflație de bolnavi mintal. Numai la Spitalul Psihiatric din Leningrad am fost transportați (un singur transport) 60, 70 de oameni. În întreaga Uniune Sovietică erau nenumărați.
Ce făceau și cum procedau? Se pune întrebarea, hilară acum, cum poți transforma un om sănătos într-un bolnav mintal? Erau două căi: prima, dezvoltarea unei personalități paranoice. Însemna că cineva era atât de dominat de idei supraevaluatoare, încât era capabil să pună în pericol viața sa ori a persoanelor apropiate prin susținerea acestor idei. Aceasta era o “stare psihotică”, în viziunea psihiatriei sovietice. Cea mai frecventă întrebare cu care se confruntau internații era: “Ai realizat sau nu că prin atitudinea ta pui în pericol viața ta și a celor apropiați ție?” Dacă răspundeai că nu ai realizat, te considerau idiot, dacă răspundeai că ai realizat, te considerau paranoic. Nu exista scăpare. Un prieten a căutat să găsească o cale de ieșire, spunând că și tovarășul Lenin și-a riscat viața, chiar și pe cea a rudelor, atunci când a început lupta împotriva regimului țarist. Pentru această replică i s-a pus diagnosticul de grandoman, pentru că s-a comparat cu tovarășul Lenin.
A doua cale, al doilea diagnostic, care a devenit în scurt timp dominant, era un tip de schizofrenie care se dezvolta lent, atât de lent că nimeni nu o observa. Creatorul acestui concept a fost profesorul Sivnievski. El mi-a pus acest diagnostic în 1961, deci schizofrenia mea încă se dezvoltă, să nu vă îndoiți de asta! Apropo, el e mort, iar eu încă trăiesc. Această cale era mult mai periculoasă decât prima. KGB-ul nu făcea decât să trimită pe oricine la profesorul Sivnievski și el spunea: „Da, este schizofrenic.” Pentru paranoia nu există vindecare, deci, măcar, nu te îndopau cu prea multe medicamente. „Schizofrenicii“ trebuiau “tratați” cu tot felul de substanțe, de care nu-mi face nici o plăcere să-mi amintesc.
În Rusia au existat cca 12 spitale psihiatrice în care erau internații cei ca mine. Spitalul era, de obicei, o fostă închisoare, în care erau internați 1000-1200 de oameni, cei mai criminali psihopați. Noi trebuia să împărțim camera cu acești psihopați. Nu erau niște colegi de cameră prea plăcuți.
Erau folosite diferite substanțe, cum am spus. Pentru paranoici foloseau Sulfazina. Injectarea acestui drog producea o inflamare puternică, febră de 41, 42 de grade și o durere insuportabilă. Se făceau trei astfel de injecții în același timp: una în spate și câte una în fiecare picior, și erai astfel crucificat. Nu te mai puteai mișca un centimetru. Era îngrozitor! O altă substanță pe care o foloseau producea somn. Făceau o injecție, adormeai, te trezeau, îți făceau altă injecție și adormeai din nou, dormeai 24 de ore pe zi. Și astfel deveneai o legumă. Nu puteai gândi, nu puteai mânca, nu puteai face nimic. În sfârșit, a treia metodă, care era ca o pedeapsă, era o metodă aproape medievală, o numeau “roll up” (înfășurarea). Te înfășurau într-un material ud care, odată ce se usca, se strângea, creând astfel senzația de sufocare. Au existat cazuri când, în urma aplicării acestui tratament, oamenii s-au sufocat și au murit. Remediul pe care îl aplica asistenta în momentul în care observa că te sufoci era să te “desfășoare” până îți reveneai, după care te înfășura la loc. Și toate acestea durau zile în șir. Aceste metode nu erau justificate de nici un considerent medical.
Eu pot să spun că am fost norocos. Am povestit acest lucru în cartea mea autobiografică. Doctorul la care am fost repartizat era un domn bătrân, obișnuit cu regimul stalinist, în care oamenii se prefăceau bolnavi mintal ca să scape de exterminare, iar misiunea lui era să afle dacă se prefac sau nu. Și acest doctor de 81 de ani, care nu credea în destalinizare, m-a declarat sănătos după o lună. A spus că nu vede la mine nici un semn al vreunei boli mintale. Am spus: “Mulțumesc, doctore, și eu cred la fel”. “Deci ai falsificat realitatea?”, a fost replica lui. I-am răspuns că eu nu am încercat să falsific nimic. Mi-a spus atunci că va face un raport în care mă va declara perfect sănătos, apt pentru a mă întoarce la închisoare și pentru a face față unui proces. Nu puteam să-i spun decât “mulțumesc”. A urmat o perioadă foarte ciudată, de vreun an, în care nu mi s-a mai aplicat nici un tratament. KGB-ul era furios pentru că mă voia internat ca bolnav mintal. Nu îi încânta deloc ideea unui proces.
În fine, după un an și două luni, doctorul a fost pensionat. Iar eu, ca un compromis, am fost eliberat… Au spus că starea mea este din ce în ce mai bună. Eram ca un paranoic pe cale de vindecare, care se întoarce acasă.
Mai târziu, când mi-au pus al doilea diagnostic (schizofrenia), totul a devenit din ce în ce mai greu de suportat. Cei diagnosticați astfel erau internați în centre unde li se administrau medicamente oribile: spre exemplu, exista un medicament injectabil care avea ca efect secundar apariția bolii Parkinson. Ca neurofiziolog, aș putea explica mai pe larg acest fenomen: efectul era cauzat de Dopamină, care crea manifestări asemănătoare bolii Parkinson. Ceva absolut îngrozitor! Unii nu suportau deloc această substanță și pur și simplu își pierdeau mințile. Mulți dintre prietenii, colegii mei, care au organizat sau au participat la mișcări împotriva regimului, erau pregătiți să moară. Dar nici unul, nimeni nu era pregătit să-și piardă mințile. Să rămâi un fel de idiot tot restul vieții? Era groaznic! Acesta era, deci, un mod foarte eficient de a controla opoziția în Rusia, în Uniunea Sovietică.
Din Vladimir Bukovski, Sistemul dublelor structuri, dublului limbaj, dublei conștiințe, conferință susținută la Memorialul Sighet în iulie 2002 și publicată în Bukovski la Sighet, editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2002
