(1873-1954)
S-a născut la Constantinopol, la 25 decembrie 1873, ca fiu al Generalului Ghica, ministru plenipotenţiar al României în Turcia.
Doctor în teologie la Roma. Călugăr, diplomat, prinţ şi duhovnic, scriitor şi om de acţiune, un spirit de un misticism profund.
A dus o viaţă de o austeritate de anahoret şi de o dăruire neobosită, plină de inventivitate: organizează în 1907 ambulanţe pentru victimele răscoalelor ţărăneşti; îngrijeşte bolnavii de holeră la Zimnicea, în 1913, iar în timpul primului război mondial îngrijeşte răniţii şi îndeplineşte misiuni de ordin politico-religios pentru Antantă; după război reprezintă România pe lângă Sfântul Scaun, participă la congrese şi misiuni pe toate continentele, înfiinţează Asociaţia Surorilor de Caritate Sfântul Vincenţiu de Paul la Bucureşti şi Comunitatea Fraţilor şi Surorilor Sfântului Ioan la Auberive, în Franţa; scrie meditaţii mistice şi filosofice de o profunzime de-a dreptul tulburătoare şi într-un stil de mare scriitor modern, care ştie tot ce ştiau scriitorii clasici.
A fost călugăr şi diplomat, prinţ şi duhovnic, scriitor şi om de acţiune, filosof şi îngrijitor de bolnavi, educator şi pictor, om de lume şi schimnic, dar mai presus de toate este un spirit de un misticism profund, pentru care ascultarea lui Dumnezeu – în toate sensurile pe care poate să le aibă pentru un călugăr şi pentru un creator această locuţiune – şi ajutarea aproapelui reprezintă singurul rost şi singurul comandament.
Astfel că, după ce zeci de ani străbătuse pământul de la un capăt la altul, după 1937 a refuzat să părăsească România, ca şi cum ar fi ştiut că suferinţa care va veni va face prezenţa lui mai preţioasă aici. A refuzat să plece chiar şi atunci când a rămâne însemna a opta pentru jertfă.
A fost arestat la 15 noiembrie 1952 şi condamnat la 3 ani temniţă grea pentru „complicitate la crimă de înaltă trădare”.
A murit la vârsta de optzeci de ani, la 17 mai 1954, la Jilava.
„Bucură-te că eşti al lui Dumnezeu, chiar şi pentru a fi pedepsit.”, Vladimir Ghika
