Impreuna cu Soljenitan si Saharov, Vladimir Bukovski a zguduit comunismul anilor ’70 si a devenit, dupa plecarea in Occident, unul dintre cei mai inversunati critici ai sistemului sovietic. In Anglia, unde s-a stabilit, in America, unde si-a luat doctoratul, in Germania si in alte tari, unde a fost tratat de mari sefi de stat ca partener de discutii egal, Bukovski a aparat libertatile si drepturile omului din Est cu disperarea celui ce si-a petrecut in inchisoare doisprezece ani si jumatate.
Sufletul rus si perceptia occidentala
Curios, dar, cu toata diversitatea cartilor, studiilor si monografiilor despre socialism, nu s-a gandit nimeni sa scrie un studiu pe tema: sufletul omului in socialism. Iar fara un asemenea ghid al labirinturilor sufletului sovietic, toate celelalte monografii sunt pur si simplu inutile; mai mult decat atat, ele mai degraba opacizeaza subiectul. Ah, ce greu e, probabil, sa fie inteleasa aceasta Rusie draceasca din afara! O tara enigmatica, un suflet rus enigmatic!
Judecand dupa ziare, dupa carti, dupa filmele lor, ei sunt multumiti de toate. Desi n-au libertati politice si sistem pluripartidic, sunt bucurosi datorita unitatii poporului si partidului! Desi alegerile nu sunt alegeri, ci dracul stie ce anume (un singur candidat, si n-ai ce sa alegi), 99,9% voteaza “pentru”. Nivelul lor de viata e scazut, produsele, se spune, sunt insuficiente, dar greve nu exista! Se spune ca sunt chinuiti cu foamea in lagare si inchisori, fara nici un fel de vina, nu sunt lasati sa calatoreasca in strainatate, insa, priviti, in toate uzinele si comunele au loc mitinguri de aprobare unanima a politicii partidului si guvernului! Sa raspundem grijii partidului cu o noua crestere a productivitatii muncii! Voteaza solidar, toti ridica mainile, ce-i cu dracovenia asta? Vin corespondenti straini, participa la mitinguri si observa: intr-adevar, toti aproba politica partidului, nimeni nici macar nu se abtine in timpul votarii. Se spune ca e o tara inapoiata din punct de vedere economic, dar a trimis primul “Sputnik”, primul om in cosmos, a depasit Statele Unite; mai mult, are o puternica industrie de armament, si inca una in fata careia intreaga lume tremura; care-i secretul? Se fac descoperiri stiintifice, si nu oarecare! Dar “Balsoi teatr”, baletul? Cum vine asta – sclavi, oameni fortati sa munceasca?!
Da, literatura la ei, sa admitem, e plicticoasa, numai despre productie si planuri de munca, despre sedinte, dar este totusi citita, cartile se cumpara, inseamna ca plac. Au si ei unele lipsuri, dar singuri le recunosc si le critica. A fost ceva inainte, niste reprimari nejustificate, insa acum nu mai sunt, s-au clarificat, greselile au fost condamnate, oamenii nevinovati au fost eliberati. Si in strainatate, totusi, li se permite sa mearga. Iata, si turisti, si sportivi, si artisti, si alte diferite delegatii – si toti sunt multumiti si se intorc acasa. Sigur, se intampla, unul-doi sa fuga, sa nu se intoarca, asa ca, poate, doar acestora le era rau, dar ceilalti se simt bine, sunt multumiti…
Intreaba-l pe oricare om sovietic de pe strada cum ii este, bine sau rau? Si toti iti vor raspunde ca la carte: bine, mai bine ca la voi, in Occident. Dar poate, intr-adevar, e mai bine? Invatamantul e gratuit, serviciul medical e gratuit, locuintele sunt mai ieftine, somaj nu exista, inflatie nu exista. Poate cam toarna la gogosi propaganda occidentala, dar viata lor e minunata?
Si iata inca o explicatie posibila: poate pentru ei aceasta viata e mai buna ca a occidentalilor, poate ca ei sunt alti oameni, aparte, care chiar au trebuinta doar de o asemenea viata si n-au nevoie de fericirea si libertatile noastre?
Ceea ce deruteaza complet sunt acesti dizidenti. Daca totul e asa de rau cum spun ei, daca exista asemenea samavolnicie si arbitrar, atunci de ce toti sunt inca in viata si unii nici nu sunt inchisi? Deci exista si o anumita libertate, anumite drepturi? Sau toate acestea sunt inspirate de autoritatile sovietice, fiind in avantajul lor? Sau poate sunt inventate de CIA? Si, apoi, care-i numarul acestor dizidenti? Iata, asadar, acolo, o oarecare petitie de protest a fost semnata de zece persoane. Asta-i de rasul curcilor, intr-o tara cu 250 de milioane de locuitori.
Si, in fine, daca lor, tuturor, le este intr-adevar rau, de ce nu exista rascoale, proteste de masa, demonstratii, greve? Dar teroarea de masa, de care s-a tot vorbit, mai exista, sau nu mai exista? Ei, si, or fi incarcerate, acolo, vreo 10-15 persoane intr-un an; nu se compara cu ceea ce este in Chile sau Coreea de Sud. Si inca multe-multe chestiuni nedumerite la care nu exista raspuns…
Astfel, observatorul occidental cu simt critic, dupa o studiere amanuntita a problemei din punctul lui de vedere, ajunge la doua concluzii.
Daca observatorul are vederi de stanga: URSS e o tara minunata, minunat si cel mai progresist e si regimul ei. Oamenii sunt fericiti si, netinand cont de unele lipsuri, construiesc un viitor luminos. Iar propaganda burgheza, normal, se straduieste sa speculeze aceste lipsuri singulare si sa denatureze, sa calomnieze, sa defaimeze, chiar, acest viitor luminos.
Daca observatorul nu are vederi de stanga: rusii sunt oameni deosebiti. Daca noua ne merge prost, ei se bucura foarte mult. Sunt atat de fanatici, atat de avantati sa-si construiasca socialismul, incat sunt gata sa renunte la confortul si modul de viata caracteristice pentru noi.
In ambele cazuri exista o singura concluzie: nu trebuie sa le stam in cale, sa nu interzicem oamenilor sa sufere daca asa prefera ei, sa nu-i salvam pe oameni impotriva dorintei lor. Asta e natura rusilor si pace!
Dar perceptia din interior?
Da, e greu sa intelegi aceasta tara din afara, aproape imposibil, insa e mai usor din interior? Adica le este oare mai usor sa inteleaga si sa aprecieze evenimentele chiar acelor “rusi” (Occidentul pe toti ii numeste rusi, de la moldoveni pana la ciukci) care toata viata traiesc acolo?
Iata-l, s-a nascut, acesta-i viitorul om sovietic, omul de tip nou. De la inceput, nu-l poti considera nicidecum dizident. Nu pretinde nici un fel de libertati speciale, nu citeste carti interzise, nu cere sa plece in strainatate, nu protesteaza impotriva locului si datei nasterii sale. Nu stie inca, intr-adevar, cat de mult este indatorat de la nastere statului sovietic si partidului iubit. N-ar putea sa stea acum culcat in carucior si sa-si suga linistit biberonul, daca nu s-ar bucura de grija lor permanenta. Dar foarte curand, pentru aceasta datorie, va fi chemat sa plateasca.
Parintii, fiind foarte ocupati, il vor da intai la cresa, apoi la gradinita, iar daca primele cuvinte invatate vor fi MAMA si TATA, atunci va urma, obligatoriu, LENIN. Si, venind acasa, in zilele de sarbatoare ii va uimi pe parinti cu aptitudinile sale, declamand:
“Sapte noiembrie e un dar,
Zi cu rosu-n calendar!
Ma uit pe geam si tot socot,
Afara-i rosu peste tot!”.
Apoi, la scoala, orizontul lui se va largi mai mult. Treptat, va afla ca Dumnezeu n-a existat si nu exista, ca toata istoria omenirii e o tranzitie de la intuneric la lumina, de la nedreptate si oprimare, la libertate si socialism. Ca oamenii, in toate timpurile, au visat sa traiasca intr-o tara ca a noastra; pentru aceasta, de mii de ani, ei au participat la rascoale, s-au jertfit, au indurat torturi, au fost executati. Ca toti oamenii remarcabili din trecut au nazuit la un asemenea tip de societate, pe care, in sfarsit, au construit-o, chiar daca ei n-au inteles aceasta intotdeauna. Cine-i, de pilda, Lev Tolstoi? Oglinda revolutiei ruse. Si acum lumea este divizata in doua: pe de o parte – fortele luminii, fericirii si progresului, la noi, iar pe de alta parte – reactiunea, capitalismul, imperialismul. Care doar la asta se gandesc: cum sa distruga fericirea noastra, cum sa ne subjuge, asa cum si-au subjugat popoarele in propriile tari. Si, pentru ca aceasta sa nu se intample, trebuie sa invatam cu sarg si apoi sa muncim cu abnegatie.
Cu trecerea timpului, din zi in zi, se insusesc aceste notiuni tot mai amanuntit si mai temeinic, intai la scoala, iar apoi la institut, in armata, la serviciu. Sub o forma fatisa – in predarea istoriei URSS, a istoriei PCUS, a economiei politice, comunismului stiintific, bazelor marxismului dialectic, materialismului istoric si asa mai departe. Sub o forma invizibila, aproape in soapta, ca o hipnoza, in filme si carti, in tablouri si sculpturi, la radio si televiziune, in ziare, conferinte, manuale de matematica, fizica, logica, limbi straine, in lozinci si pancarte si chiar in opere traduse in alte limbi ale lumii.
Si daca, sa admitem, se da de tradus din manualul de franceza, germana sau engleza un text, atunci acesta va fi despre viata foarte grea a muncitorilor din Franta, Germania de Vest, Anglia sau Statele Unite. Sau, dimpotriva, despre traiul fericit al oamenilor sub soarele socialismului. Sau sunt episoade din viata marilor revolutionari ai trecutului, sau despre lupta popoarelor impotriva capitalismului. Daca veti deschide un manual de logica, atunci veti gasi, ca exemplu de adevar obiectiv, citatul: “Marxism-leninismul este o invatatura atotbiruitoare”. Urmariti stirile din ziare sau cronicile filmate. Vi se comunica sau vi se arata: s-a deschis o noua statiune de odihna in Bulgaria, s-a abatut uraganul asupra Japoniei, muncitorii din Ural au depasit planul de productie, o greva cu multe mii de persoane in Franta, se strange o bogata recolta in Ucraina, o statistica nemaipomenita de accidente auto in America, a fost dat in exploatare un nou microraion de locuinte la Taskent, a fost dispersata o demonstratie a studentilor din Italia… Si devine clar ca acolo sunt numai calamitati naturale, catastrofe, demonstratii, greve, bastoane ale politistilor, cocioabe si o continua scadere a nivelului de trai, iar la noi – numai statiuni de odihna noi, uzine, recolte, campii nesfarsite, zambete luminoase, inaugurari de noi locuinte si sporirea productivitatii. ACOLO sunt fortele negre ale reactiunii si imperialismului, care ii asupresc pe oamenii muncii si ne ameninta cu razboiul. AICI sunt fortele luminoase ale progresului si socialismului, care construiesc viitorul luminos si lupta pentru o pace trainica. Si fortele pacii, socialismului si progresului implacabil vor invinge. Si toate acestea in fiecare zi, la fiecare ora, trambitate in mii de ziare, reviste, carti, filme, concerte, emisiuni de radio, cantece, versuri, opere, balete si tablouri. Nimic altceva, nimic impotriva, nimic de alta natura. Si chiar atunci cand mergi cu trenul si te uiti distrat pe fereastra la peisajele fulgurante, privirea trece inconstient in revista, iar mintea fixeaza, de-a lungul drumului, lozincile expuse si executate din pietricele sau caramida sfaramata: “Pace lumii!”, “Lenin e intotdeauna viu!”, “Inainte, spre victoria comunismului!”.
De la opt-noua ani, aproape fortat, devii pionier, iar de la paisprezece-cincisprezece ani comsomolist, adica intri in organizatii politice de tineret cu o disciplina corespunzatoare. Aceasta inseamna o participare activa la munca ideologica si, iata, nu tie ti se baga in cap, ci tu ii lamuresti pe altii in legatura cu invatatura atotbiruitoare si pretinzi de la ei imbunatatirea rezultatelor in procesul de invatamant sau cresterea productivitatii muncii, in numele viitorului luminos. Doar cu totii suntem datori sa ne achitam fata de partid si guvern, pentru grija lor.
Cum trebuie sa procedeze oamenii? Sa incerce sa le explice copiilor de la bun inceput ca sunt mintiti? Dar acesta este un lucru periculos: copiii vor povesti prietenilor lor, iar acestia parintilor lor, profesorilor. Si ce sa-i sfatuiesti pe copii? Sa vorbeasca deschis despre dezacordul lor? Sau sa taca, sa-si ascunda privirea, sa minta, sa duca o viata dubla? Si apoi iti vor da copiii crezare, sau vor crede ceea ce ii invata scoala si propaganda? Si, in plus, toata aceasta ideologie nu exista numai in stare pura, ea este inoculata in toate disciplinele scolare: istorie, literatura, botanica, geografie si altele, iar elevul trebuie sa le cunoasca si sa raspunda exact asa cum e scris in manual. Si, de cele mai multe ori, parintii se dau batuti: deh, la dracul cu toate, va creste si va intelege si singur.
Mare noroc a avut omul
Mai devreme sau mai tarziu, va intelege, fiindca in viata aproape fiecarui locuitor al URSS survine acest moment al iluminarii. Circula o asemenea anecdota: educatoarea de la o gradinita de copii poarta o discutie. A atarnat pe perete harta mapamondului si explica: “Iata, copii, aici se afla Statele Unite ale Americii. Acolo oamenii traiesc foarte prost. N-au bani si din cauza aceasta nu le cumpara copiilor bomboane si inghetata si nu-i duc la cinema. Dar, iata, copii, aici e Uniunea Sovietica. Aici toti oamenii sunt fericiti si traiesc bine, le cumpara copiilor bomboane in fiecare zi, si inghetata, si ii duc la cinema”. Deodata, o fetita incepe sa planga. “Ce-i cu tine, de ce plangi, Tania?”, intreaba educatoarea. “Vreau in Uniunea Sovietica”, raspunde ea printre sughituri.
Insa acesta este numai primul impuls, prima confuzie. In mod obisnuit, omul simte multa vreme mandria si bucuria ca traieste intr-o asemenea minunata, unica tara. Chiar asa, mare noroc a avut omul sa se nasca tocmai aici si acum! Cu doar vreo trei mii de kilometri mai la apus sau cu vreo 50 de ani in urma, cata nefericire, cat amar si impilare! Si doar un singur lucru nelinisteste: de ce trebuie sa trambitezi asa de tare si mult despre toate acestea? Ei, bine, stim deja, am auzit, suntem bucurosi si fericiti, suntem cea mai buna, cea mai inaintata, cea mai progresista tara! Vom retine, multumim, oare se poate uita asa ceva? Si mai e oare cineva care n-a inteles?
Treptat, incepi sa distingi ca in viata nu este totul atat de roz ca in ziare. Toti traiesc, cu exceptia sefilor mari, de la salariu la salariu. Si inca inainte de chenzina au trebuinta, fac fata cu mare greu, fiind nevoiti sa imprumute de la unii, de la altii. Cat despre cumpararea de haine sau mobila sau televizor, aici trebuie sa stii sa te descurci, sa economisesti sau sa mai muncesti si la negru. Iarasi, tot timpul, apar unele lipsuri: ba nu-i carne, ba a disparut untdelemnul, ba cartoful nu s-a facut. Cozi sunt pretutindeni, aproape ca nici nu te mai impresioneaza, doar iti aperi locul cu orele. Si apoi pe om il irita foarte tare lipsa spiritului gospodaresc si ilogicul. Iata, v-au adus sub fereastra o gramada de busteni sau caramizi. Au carat, s-au grabit, au descarcat si apoi sta aceasta gramada si un an, si doi, pana cand putrezeste sau se autodistruge. Nimeni n-are nevoie de ea. Sau: brusc se fac sapaturi pe strada, de nu mai poti trece cu masina sau pasi pe jos. O jumatate de an repara ceva, se spune ca lucreaza la canalizare. Si, intr-adevar, se opreste apa la robinet. Este, in sfarsit, adus asfaltul si se asfalteaza strada. Nici n-a reusit bine sa se raceasca si observi ca iar au venit si incep din nou sa sparga asfaltul, si iar vreo trei-patru luni nu poti trece nici cu masina, nici pe jos. Acum, se vorbeste, repara ceva cei de la gaze si, intr-adevar, se opresc gazele. Si te intrebi: de ce nu s-or fi putut face reparatii comune, o singura data, cand santurile erau facute? (…)
S-ar parea ca e un fapt nesemnificativ, dar mi-a strafulgerat mintea inca din timpul copilariei. Nu departe de casa noastra se afla un magazin alimentar, unde eram trimis ba dupa paine, ba dupa zahar. Magazinul se afla vizavi, pe cealalta parte a strazii, la vreo doua sute de metri de locul unde era marcata trecerea pentru pietoni. Majoritatea oamenilor, pentru a ajunge la magazin fara sa incalce regulile de traversare a strazii, trebuia sa mearga 200 de metri pana la colt si de acolo, apoi, alti 200 de metri pe cealalta parte, pana la magazin. Normal, toti cautau sa treaca strada prin locul din fata magazinului, fara sa mai ocoleasca. Insa chiar aici, ascuns la panda, astepta un Militian, care ii amenda nemilos. Si, evident, aduna un venit bunicel pentru stat, deoarece nici un fel de pericol de a fi amendat sau de a nimeri sub o masina nu-i putea determina pe oameni sa mai mearga 400 de metri in plus. Nu numai noi, baietii, ci si maturii, chiar si femeile in varsta, in paslari si cu pungute de panza impermeabila in mana, treceau in fuga strada, acompaniati de fluierul Militianului. Oare nu ar fi fost mai simplu sa permiti oamenilor trecerea prin locul pe unde le era mai comod? Dar nu, de zeci de ani, dupa cate imi amintesc, statea acolo Militianul si strangea tributul. Greu de spus care erau resorturile intime ale autoritatilor – beneficiul economic sau dorinta de a-si consolida prestigiul -, dar acest episod este foarte tipic. Regulile stabilite de autoritati, si care-mi vin in memorie, au fost intotdeauna anormale, contraziceau bunul simt si se puneau in aplicare sub amenintarea sanctiunilor. Nu se poate spune ca aceasta modifica psihologia oamenilor sau ii obisnuia cu supunerea, dar, in schimb, toti se trezeau vinovati in fata statului, fiecare putea sa fie pedepsit. Era ascunsa aici si o filosofie tipica a ordinii, a puterii statale. Pasamite, permite-le oamenilor sa faca tot ceea ce doresc, si atunci ce va rezulta? Nici un fel de ordine nu va mai exista in stat.
Toate aceste lucruri marunte, acumulandu-se, intuneca, desigur, fericirea omului sovietic, credinta in viitorul luminos. Insa colosalul cor al ziarelor si revistelor, filmelor si emisiunilor radio, conferentiarilor si iluministilor este pregatit sa-ti explice totul: “De ce generalizati, tovarasi, asa, imediat? Da, avem si lipsuri, si greutati temporare. Autoritatile locale functioneaza adesea inca insuficient de precis. Noi le criticam, le corectam. Nu trebuie uitat ca pasim, sa spunem asa, pe o cale nebatatorita, suntem primii care construim o societate noua, n-are cine sa ne inspire, uneori mai gresim. Insa priviti, in comparatie cu anul 1913! Bineinteles, uneori, in numele edificarii in viitor a celei mai perfecte societati, trebuie sa facem si anumite sacrificii. Daca acum nu ne este intotdeauna usor, in viitor copiii ne vor fi in schimb recunoscatori. Si oricate greseli am face in cazuri izolate, in general, pasim pe un drum drept, ideile noastre sunt luminoase. Nu trebuie sa uitam nici incercuirea capitalista care ne saboteaza si ne va sabota. Doar atata asteapta: sa ne destindem si sa ne indoim de adevarul nostru. Dusmanul nu doarme! Si pentru a avea succes in aceasta lupta trebuie, de asemenea, sa aducem noi sacrificii. (…)
Dar anii trec si nimic nu se schimba si apare indoiala: oare ce fel de comunism construim? Sau poate nici n-am inceput? Ca din anul 1917 pana in 1922, fapt evident, nici o putere sovietica nu a existat, era razboi civil. Dupa aceea, pana in anul 1930, a fost o noua politica economica, se stie, o regresiune. Apoi, pana in 1953, a existat cultul personalitatii si, de asemenea, nicidecum puterea sovietica. In continuare, pana in 1964, Hrusciov s-a constatat ca a procedat cum nu trebuia – si-au dat seama la timp si l-au debarcat. Reiese ca doar din 1965 ne-am inceput adevarata viata? Si mai trebuie sa asteptam, poate va fi debarcat si acesta, si dupa moartea lui vor fi explicate erorile comise? (…)
Un cunoscut, inca prin anii ’50, a facut un experiment amuzant. Era intr-un magazin, statea la coada la lapte. Era o coada uriasa, vanzatorii se miscau alene. Cum se obisnuieste, coada a inceput sa murmure, sa se agite ca nu le va ajunge la toti, ca se serveste prea incet. Intr-una dintre pauzele de explozie a maniei populare, cunoscutul meu se apuca sa strige cu putere si distinct: “E revoltator cum se procedeaza! Sa stam la coada o jumatate de zi! Exact ca in America!”. Si mania populara s-a revarsat asupra lui: “Dar cum se poate, cetatene, care America? O asemenea situatie numai la noi e posibila!”. Si mult timp l-au privit cu repros si compatimire.
S-a construit demult comunismul
In continuare, s-au aflat din ce in ce mai multe. Astfel, de exemplu, s-a clarificat ca in timp ce noi, toti, avem greutati temporare, ei, acolo, in comitetele regionale, raionale si la Kremlin, au construit demult comunismul. Isi impart intre ei, in secret, icre, salam, diverse marfuri de import. Si-au construit vile, s-au imprejmuit cu garduri, si-au angajat paznici ca nimeni sa nu-i vada cum halesc icrele. Ii doare in cot de noi, puteam sa fi dat ortul popii!
Si asta este calea cea mai lunga de meditatii si clarificari, cea a omului cu o buna stare materiala. De obicei, procesul se desfasoara mai rapid. Mai devreme sau mai tarziu, omul se loveste de asemenea nedreptati strigatoare la cer sau de asemenea minciuni, de nu mai poate tacea. Impulsul poate fi oricare, numai sa-l conduca la o confruntare directa cu puterea. E foarte folositor, atunci cand omul muncii se adreseaza puterii sale muncitoresc-taranesti in calitate de petitionar sau protestatar. In problemele inregistrarii domiciliului, a acoperisului stricat, a harababurii de la serviciu sau a obtinerii locuintei si, mai evident, atunci cand o ruda i-a fost bagata la puscarie pentru vreo vina imaginara. Si incepe omul muncii sa lupte pentru adevar, sa cerceteze, sa scrie plangeri, petitii, sa mearga in audiente, sa inceapa sa primeasca un raspuns mai impertinent ca altul sau, in general, sa nu i se raspunda deloc. Cum este posibil asa ceva in statul meu muncitoresc-taranesc?, se otaraste omul muncii. Ia sa ma adresez ziarului Pravda sau, si mai bine, CC-ului! Si din nou nimic. Iar la audiente, daca reuseste sa le obtina, este cantarit din ochi de un bustean cu ochelari, care plescaie din buze, si iarasi nici un rezultat! De i se face omului capul cat o banita! Unde n-a mai scris: si la comitetul femeilor sovietice, si la asociatia de ocrotire a animalelor, si cosmonautilor, si chiar la ONU. Si cu cat continua, cu atat devenea mai furios. Scria asemenea lucruri despre puterea sovietica, de se mira si singur de unde i-au venit astfel de ganduri. Mai ales daca era si fost participant la Marele Razboi de Aparare a Patriei sau, si mai mult, daca avea distinctii de stat.
Iar detinutii? Aâaâ¬Å¡lora le-a venit ideea sa scrie reclamatii si la Muzeul lui Lenin! Voi spuneti ca el este vesnic viu, atunci sa se descurce. Si totul se desfasura normal, ti se comunica punctual de catre garnizoana Kremlinului ca reclamatia ti-a fost expediata unde trebuie. Raspunsul venea, de regula, de la procuratura raionala. Un raspuns obisnuit, cum ca totul este legal si nu ai de ce sa te plangi. In genere, toate reclamatiile ajungeau la acel bustean cu ochelari, a carui lipsa de sensibilitate tocmai ai reclamat-o. Si vine cel mai linistitor raspuns: va compatimim, va intelegem, dar, din pacate, nu va putem ajuta. Si se lumineaza omul muncii. Uimitor ce repede isi aminteste de ceea ce a fost invatat la scoala, de toata istoria Uniunii Sovietice, de toata literatura, plus geografia, de toata aceasta propaganda care inca din scutece ii tot repeta despre unele lipsuri si greutati temporare, despre viitorul luminos si incercuirea capitalista, despre oglinda revolutiei ruse, si chiar versulete despre Lenin, la gradinita de copii.
Iar propaganda este una si buna, si o tine tot asa, de parca nimic nu s-a intamplat, ii tot da cu taifunul din Japonia, cu statiunea de odihna din Bulgaria, cu recoltele de pe pamanturile destelenite, cu fortele pacii si progresului. Si tot asa, zi si noapte, zi si noapte, pe toate caile. Si se tampeste omul muncii. In jur pasesc oameni, milioane de oameni, indeplinesc planurile, isi iau noi angajamente muncitoresti, raspund grijii partidului prin cresterea productivitatii muncii si nu stiu nimic despre necazul meu. Imediat ce afla, imediat ce le voi explica, se vor opri, ma vor asculta, totul se va schimba, totul va deveni altfel. Ei, oameni! Opriti-va! Dati-mi microfonul! Dati-mi voie sa ajung la microfoane! Astfel incat sa auziti: VORBESTE MOSCOVA, VORBESC TOATE STAtIILE DE RADIO ALE UNIUNII SOVIETICE!
Ce poti face si ce nu poti face
Dar ce-i aia Moscova! Trebuie sa auda intreaga lume, toata planeta! Intr-o asemenea stare de spirit, omul muncii savarseste anumite actiuni standard. Incearca sa ia cuvantul la adunari si sa demaste, sa raspandeasca manifeste, sa transmita prin cetateni straini mesaje catre ONU sau catre presedintele Statelor Unite. Si, ca plan minim, sa se exprime amplu si deschis in cercurile de cunoscuti. Nu-l paraseste sentimentul extraordinar al libertatii si atotputerniciei. I se pare ca slova umana este o puternica arma, capabila sa mute muntii si sa intoarca raurile. Insa observa omul muncii ca nimeni nu doreste sa-l asculte. Dimpotriva, se creeaza in jurul lui un vid, mai corect spus, un fel de suparare mocnita. La adunari nu i se da cuvantul, cunoscutii ii evita privirea, se straduiesc sa trateze totul in gluma si isi amintesc in graba ca au de rezolvat niste treburi urgente. Sotia il cearta de dimineata, cu lacrimi in ochi, afirmand ca e un egoist, un egocentrist care i-a zdrobit inima. Pe neasteptate soseste din Kaluga soacra, despre care de cinci ani n-a mai auzit nimic, iar acum o cheama hotarat pe fiica sa vina la ea.
Iar la serviciu, in apropiere de ora pranzului, este chemat, nu se stie de ce, urgent, la sectia de cadre. Si acolo, un individ plicticos, dar ferm, de vreo patruzeci de ani, intr-un costum de culoare gri, ingrijit pieptanat, pe nume Nikolai Ivanaci sau Vladimir Ivanaci, sau, in ultima instanta, Serghei Petrovici, ii propune sa se deplaseze aici, nu prea departe, la sediul lui. Nu, nu, nu e nevoie sa va luati si lucrurile, nici sotiei nu e nevoie sa ii telefonati, nici sa treceti pe acasa nu are rost, ca nu va retinem mult. Si nici sa schimbati imbracamintea nu e nevoie.
Fragment din volumul in curs de aparitie la Editura Fundatiei Academia Civica
