un articol de Ana Blandiana
In acest an, in atâtea privinte aniversar, se implinesc si 60 de ani de la inceputul colectivizarii, mai precis de la faimoasa Hotarâre din 3-5 martie 1949 referitoare la transformarea socialista a agriculturii. Cât de indiferent si de oarecare poate sa apara un astfel de enunt, travestit in uniformele cuvintelor de lemn, si ce ravasitoare suferinta se revarsa, daca reusim sa scrijelim cât de putin scoarta uscata a literelor.
E destul sa ne gândim ca desfiintarea proprietatii private in industrie – decretata cu 8 luni inainte, in 11 iunie 1948 – a fost realizata in 24 de ore, in timp ce transformarea socialista a agriculturii a avut nevoie de 13 ani, ca sa intelegem importanta, fara termen de comparatie, a tragediei pe care o aniversam.
Ca sa ne dam seama cât de profunda a fost crima si cât de disperata rezistenta la ea, trebuie doar sa ne aducem aminte nu numai ca taranul si satul, care trebuiau sa dispara pe baza unei hotarâri de partid, se aflau la originea tuturor lucrurilor care se petrecusera vreodata in aceasta tara, ci si ca reprezentau inca majoritatea covârsitoare a populatiei si a teritoriului. Este vorba deci de un proiect de nimicire totala – atât pe verticala, cât si pe orizontala, atât in istorie, cât si in geografie – a unui mod de viata si a unui prototip uman slefuit prin milenii de functionare si de inlocuirea lui cu o utopie care isi dovedise deja, in alte locuri, potentialul de dezastre.
Ca sa ne dam seama cât de profunda a fost crima si cât de disperata rezistenta la ea, trebuie doar sa ne aducem aminte nu numai ca taranul si satul, care trebuiau sa dispara pe baza unei hotarâri de partid, se aflau la originea tuturor lucrurilor care se petrecusera vreodata in aceasta tara, ci si ca reprezentau inca majoritatea covârsitoare a populatiei si a teritoriului. Este vorba deci de un proiect de nimicire totala – atât pe verticala, cât si pe orizontala, atât in istorie, cât si in geografie – a unui mod de viata si a unui prototip uman slefuit prin milenii de functionare si de inlocuirea lui cu o utopie care isi dovedise deja, in alte locuri, potentialul de dezastre.Poate cea mai emotionanta sala a Memorialului de la Sighet este cea in care un perete intreg este acoperit de o harta a rascoalelor taranesti impotriva colectivizarii, o harta cu sute de sate, din toate judetele tarii, care au fost colectivizate numai dupa ce au fost asediate de armata, numai dupa ce ulitele le-au fost acoperite de trupurile taranilor impuscati si lasati sa putrezeasca neingropati, ca sa genereze supunere si spaima. Aceasta harta dovedeste ca dispretuitoarea formula “Mamaliga nu explodeaza”, care ani de zile m-a facut sa tremur de rusine, nu era adevarata. Concluzia profund tulburatoare a cercetarilor de azi dovedeste ca in România rezistenta la comunism a fost preponderent taraneasca.
Timp de mai multe luni, incepând din 17 martie, la Muzeul Satului din Bucuresti va fi deschisa o expozitie multimedia, realizata de Academia Civica, dedicata marilor rascoale taranesti din anii 1949-1962, despre care cartile de scoala nu vorbesc. Va fi, la 60 de ani de la inceputul tragediei, un adevarat recviem pentru taranul roman, care ne va face sa ne amintim ca “Fiecare venim dintr-un sat,/ Unii direct, altii trecând prin parinti” si sa intelegem de ce fructele, legumele, laptele carnea cu care ne hranim noi azi sunt intr-o catastrofala masura importate din strainatate.
Ziarul de duminică, 6 martie 2009, http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/editorial-recviem-pentru-taranul-roman-4021503/
