50.000 de pagini în 18 ani. Acesta este rezultatul muncii depuse de Fundația Academia Civică și Memorialul Sighet. Totul sub ochii noștri, din păcate, tot mai bolnavi de cataracta vremurilor. Romulus Rusan a fost motorul acestei formidabile activități. Întâlnindu-l, citești în privirea lui o ușoară tristețe pe care o exprimă cel mai bine cuvintele: și când te gândești că așa cum se procedează la noi, superficial și grăbit, mulți ne preiau munca și nici măcar nu ne mai citează. Mai trebuie să știți că fiecare pagină a fost citită și corectată de cinci ori… Îmi stă pe limbă să-l întreb: și la ce bun toate astea? Dar să începem cu începutul. L-am întrebat, așadar:
– Sunteți unul dintre puținii scriitori români, foarte puțini, care după 1989 au ales să se neglijeze pe sine, să-și uite opera în beneficiul unui proiect de anvergură națională. Dincolo de satisfacții, nu aveți nici un regret, nu vă zgândăre totuși ceva, gândindu-mă că ar fi trebuit să vă ocupați mai întâi de scrisul dv.?
– Pe plan sentimental nu regret, pentru că m-am simțit îndemnat să fac tot ce am făcut. Doar nu mi s-a impus. Dar trebuie să recunosc că rezultatele nu au fost pe măsura sacrificiilor. Întâi, dacă v-aduceți aminte, s-a născut Alianța Civică. Se poate spune că din 1990 nu mi-am mai aparținut. Alianța Civică a fost o stare de spirit pentru trezirea societății românești.
Din ea a luat ființă Partidul Alianței Civice, dar fricțiunile dintre cele două organisme nu au întârziat să apară. De aici decepții. Dar fără Alianță probabil că nu am fi avut în 1996 alternanța la putere, iar România, groaznic, ar fi putut să alunece spre un sistem asemănător celui din Bielorusia, ceea ce, din fericire totuși nu s-a petrecut. Chiar dacă odată, total neinspirat, președintele Constantinescu a spus despre noi că suntem „un club de frustrați”, cred că ne-am făcut cu prisosință datoria.
Dar pe plan rațional sunt din ce în ce mai convins că am procedat ca un sinucigaș. Eu sunt o fire retrasă, nu-mi place să ies în public, să vorbesc în public etc. După 1989 am intrat într-un vârtej extraordinar. Vocația mea de prozator a fost drastic pusă la încercare. Ana Blandiana, fiind poetă, a mai reușit să se concentreze pentru ea, dar, știți bine, la proză e nevoie de timp, de liniște ca să-ți aduni gândurile, să înlănțui fragmentele scrise, e o muncă de durată. Nu a mai fost chip să fac așa ceva.
Până la începutul anului 1993 am avut doar Alianța, apoi a venit Memorialul Sighet. Când ne-am angajat într-un asemenea proiect nici nu bănuiam ce muncă grea vom depune. În ianuarie se împlinesc 18 ani de când a demarat proiectul. Cu cât atingeam o cot mai înaltă, cu atât lucrurile se complicau. Muncim de atâta vreme și încă nu pot spune că am terminat.
– Știu că în martie 1977 ați trecut printr-o experiență-limită. Ați fost, cum ar veni spus, între viață și moarte, prins sub dărâmături. În acele momente critice, când toate resorturile ființei noastre se activează, nu ați avut nici o presimțire că, scăpând cu viață, veți trăi ziua când comunismul se va prăbuși și veți deveni unul dintre cei mai importanți recuperatori ai memoriei naționale?
– Să fiu sincer, nu. O asemenea stare e unică în felul ei. Te rogi să scapi cu viață și, dacă ai scăpat, dar de la Dumnezeu, îți propui să-ți schimbi viața de până atunci. Ceea ce am și făcut. Până în acel moment scrisesem cărți de interviuri, reportaje, dar m-am gândit că, dacă încă mai trăiesc, trebuie să mă îndrept într-o altă direcție. Așa am început să fac proză și am avut momente de adevărată împlinire. Nu am mai locuit în București. Am cumpărat o căsuță la Comana, în apropierea celei unde trăia Gellu Naum, și acela a fost un fel de Paradis, ne-am simțit cel mai în largul nostru.
– Deci nu ați intuit niciodată că sistemul se va prăbuși?
– Din păcate, nu. Credeam, vai, că e etern. În perioada aceea am ținut și o rubrică de film în România literară. Îmi apărea o carte la doi ani.
– Puteați să trăiți din scris…
– Da, e adevărat.
-Şi nu era mai bine atunci? Iertați-mă că lansez o idee perfidă, dar pentru egoismul creator, acei ani, într-un fel, au fost și cei mai avantajoși. Tot scriitorul român se plânge acum că nu mai are căutarea dinainte, nu mai câștigă etc.
-Da, ideea e perfidă, dar în nici un caz nu are rost să punem confortul personal deasupra, să zicem, realizării naționale. Anii ’80 trebuia să ia odată sfârșit.
Înnebuneam dacă mai durau. Acum puțini mai vorbesc de rezistență prin cultură, dar să știți că așa ceva a existat. Și aș vrea să vă spun că aceasta nu a venit atât din partea scriitorilor, cât a cititorilor. Cumpărându-ne cărțile și apreciind ce scriam, dacă aveau ce aprecia, evident, contribuiau la curentul subteran de rezistență împotriva dictaturii.
-Plecând de la memorie. Credeți că acest popor care nu mai are mult și se va transforma într-o populație mai are resurse în viitor pentru a-și păstra demnitatea și ținerea de minte? Nu ne vor anihila uitarea și nesimțirea? Cu alte cuvinte, ce se va alege de noi în viitorii 25 de ani?
-Mi-ați ridicat mingea la fileu, dar mi-e teamă să dau o lovitură puternică. Sunt extrem de dezamăgit de ce se întâmplă cu poporul meu. Dar Blaga spunea că nici un popor nu e sau nu ajunge într-atât de rău încât să nu merite să-ți dai viața pentru el. Din ce în ce mai mult în ultima vreme sunt convins că în ultimele două decenii ne-am stricat îngrozitor. Ne-a stricat comunismul, dar ce s-a întâmplat după aceea a continuat stricarea. Oamenii, pur și simplu, nu au reușit să conserve ceea ce este frumos în ei ca pecete a Domnului.
Divertismentul dizolvant este cauza principală a situației cu care ne confruntăm. Cuvintele nu mai au nici o valoare. Locul l-a luat imaginea care contribuie enorm la superificializarea vieții. Despre învățământ ce să mai vorbesc… La Facultatea de Istorie nu se mai învață istorie factuală – dacă nu știm fapte, ce a fost concret, pe ce ne mai bazăm atunci? –, ci scheme, forme, tipare. E bună și filosofia istoriei, dar faci filosofie dacă mai înainte cunoști materialul…
-Ați scris în tinerețe o carte de mare succes despre lumea americană, „America ogarului cenușiu”, apărută prima ediție în vara anului 1977, într-un tiraj fabulos, 70.000 de exemplare. Acum America a triumfat. Vă bucură acest lucru? Sunteți un apologet al modului de viață american sau aveți rezerve întemeiate?
-Ce am gândit atunci gândesc și în momentul de față. Cred că, în general, am avut dreptate în tot ce am spus acum aproape 40 de ani. America are multe coordonate care merită lăudate, dar și încurajează tendințe care alterează umanul într-un mod, din păcate, ireversibil. Consumismul cu orice chip este principalul rău. Omul a ajuns neputincios în fața alternativei consumiste. Cumpătarea, una dintre virtuțile de bază, este din ce în ce mai disprețuită. Noi am preluat această tendință, dar fără a avea resursele societății americane.
Am ajuns în faza paradoxului ca hipermarketurile care peste tot în lumea civilizată reprezintă locul unde vin și cumpără oameni sărmani să se transforme la noi în locuri selecte, cu prețuri mari, prohibitive. Evident, sunt multe lucruri de spus și de făcut.
-Acum, aproape de anul 2011, ați mai fi în stare, având în vedere experiența acumulată, să vă angajați într-un nou proiect de anvergura Sighetului? Alte locuri ale Gulagului își așteaptă Memorialul. Jilava, Râmnicu Sărat, Tg. Ocna…
-Dar, cum v-am spus deja, nu am terminat încă Sighetul. Am făcut 51 de săli, mai avem încă trei pentru a acoperi tematic și cronologic perioada comunistă. Apoi este cimitirul. La Sighet au murit 54 din cei 200 de întemnițați de elită, deci un sfert.
Am făcut acolo un cenotaf și o masă de altar. Intenționăm să realizăm o poartă înaltă pe unde cel care intră va avea viziunea țării trasată de coniferele deja plantată. Cimitirul va fi în mijloc, sugestia că România își ține pe brațe morții, eroii, jertfele. În 1997 Memorialul Sighet a fost declarat ansamblu de interes național alături de complexul Ipotești și de cel brâncușian de la Tg. Jiu. Este o recunoaștere oficială care ne asigură o anumită finanțare de la buget. Pe plan european Sighetul este alături de Memorialul Auschwitz și de cel din Normandia. Iarăși un prestigiu colosal.
-Vă mai gândiți acum la dv?
Mă gândesc în sensul că de ani zile îmi redactez memoriile. Ar fi memorialul meu personal, evident, mai puțin important decât cel de la Sighet. Sunt conștient de faptul că ceasul meu biologic de acum încolo funcționează ca un cronometru nemilos.
-Ce titlu vor avea memoriile?
-Așa ceva nu vă pot spune.
Romulus Rusan s-a născut pe 13 martie 1935. Ca scriitor și publicist este autor a 14 cărți: proză scurtă („Roua și bruma”, „Cauze provizorii”), eseuri de călătorie („America ogarului cenușiu” – trei ediții, „O călătorie spre Marea Interioară”, trei volume), reportaj („Răul ascuns”), interviuri („Convorbiri subiective”, „O discuție la Masa tăcerii”), critică de film („La început n-a fost cuvântul”, „Arta fără muză”, „Filmar”) eseuri („Permisul de pietoni”).
Din 1993 a realizat împreună cu Ana Blandiana Memorialul Sighet. În 1994 a devenit membru fondator al Academiei Civice și a pus bazele Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului. Aici a înființat Departamentul de Istorie Orală. În cadrul Memorialului a organizat simpozioane de comunicări din care a editat colecția Analele Sighet (1945-1989).
Alte colecții: Biblioteca Sighet, Documente, Istorie orală. În afara colecțiilor a editat cărți de Vladimir Bukovski, Denis Deletant, Stephane Courtois. A coordonat addenda românească la Cartea Neagră a Comunismului.
Dan STANCA
FOTO : Florin EȘANU
