Un monument al neuitarii
Cu prilejul Anului Nou 2008, am primit de la Fundatia Academia Civica din Bucuresti, institutie infiintata si condusa de poeta Ana Blandiana si sotul ei, prozatorul Romulus Rusan, un calendar si o ilustrata de felicitare care marcau totodata aniversarea a 15 ani de la inceputurile Memorialului Sighet – „primul Memorial al victimelor comunismului si rezistentei”.
Dat fiind ca acest subiect este relativ putin popularizat si dezbatut la noi, asa cum pana nu demult nu se stia nici in tara noastra natala mare lucru despre suferintele evreilor in Holocaustul romanesc, imi voi permite sa enunt mai jos cateva date esentiale legate de Memorial (si de cei carora le-a fost dedicat).
Proiectul lui a fost prezentat de Ana Blandiana in 1993 Consiliului Europei, care l-a luat sub egida sa. Faptul ca el a fost construit la Sighet (si nu la Pitesti, de pilda, o alta inchisoare sinistra, de trista amintire) are o semnificatie simbolica: in cumplita inchisoare comunista de aici au fost detinuti, in cadrul actiunii de decapitare a elitelor romanesti, fruntasii politici ai tarii, prelatii Bisericii greco-catolice, varfuri ale intelectualitatii si fosti demnitari, intre care multi, precum Iuliu Maniu, Dinu C. Bratianu, profesorul si academicianul Gh. Bratianu si altii si-au gasit moartea in celulele ei.
Declarat prin lege „ansamblu de interes national”, Memorialul a fost inscris in octombrie 1998 de Consiliul Europei printre primele trei locuri de cultivare a memoriei europene, alaturi de Memorialul de la Auschwitz si Memorialul Pacii din Normandia, iar in anul 2000 i-a fost decernat „Premiul UNESCO – Corneliu Coposu pentru toleranta interetnica si interconfesionala”.
Memorialul cuprinde un muzeu si un Centru International de studii asupra comunismului. In cadrul muzeului, 45 de sali de expozitie (poate, la ora actuala, mai multe) ilustreaza rezistenta anticomunista si formele represiunii comuniste din Romania. Pot fi vizitate sali dedicate celor mai vestiti detinuti in penitenciar, in altele sunt prezentate actiunile Securitatii sau miscarile anticomuniste de la Brasov din 1987, apoi celula in care a murit Iuliu Maniu, un „spatiu de reculegere si rugaciune”, „Cimitirul saracilor”, avand forma unui monument peisagistic dedicat memoriei martirilor din inchisoarea Sighet in perioada 1950-1955, un impresionant grup statuar denumit „Cortegiul sacrificatilor”, etc.
Cat despre numarul total al victimelor represiunii, el a fost destul de greu de stabilit, pe de o parte din cauza dificultatii, pana nu demult, de a se accesa la arhive, pe de alta parte datorita formelor adesea camuflate, indirecte si ocolite, dar intotdeauna vicioase pe care le-a luat prigoana: internari „administrative”, impunerea de domicilii fortate, condamnarea – de pilda, a taranilor – pentru delicte de drept comun, cand in fapt era vorba de refuzul lor de a accepta colectivizarea, deportari, „stramutari”, evacuari din locuinte, decretul ucigas in materie de politica demografica, ca sa nu mai vorbim de operatia de stergere a urmelor mortilor din detentie pe care o practicau tortionarii.
In cartea sa alcatuita recent cu migala, devotiune si rigurozitate (pe care mi-a daruit-o), Romulus Rusan ajunge la concluzia ca cifra victimelor directe ale represiunii s-a ridicat la doua milioane de suflete. „Daca adaugam vicitimele indirecte (membri de familie care au suferit discriminare sociala), afirma autorul, atunci suma totala a celor reprimati creste de trei-patru ori, ajungand la jumatate din populatia tarii, cifrata in anii ’50 la 16-17 milioane”. Trebuie tinut seama de asemenea ca la revenirea acasa, dupa ce-si ispasisera pedeapsa, fostii detinuti continuau sa se afle in obiectivul Securitatii si Militiei, erau readmisi in „campul muncii” doar in functii inferioare celor dinainte de arestare, elevilor si studentilor intorsi din captivitate le era interzisa continuarea scolii, facultatile umaniste erau inaccesibile chiar si rudelor detinutilor politici. „Comunismul, conchide Romulus Rusan, a stalcit destinele a doua generatii de cetateni ai Romaniei, a mutilat vietile a milioane de tineri. “Ura de clasa”, “lupta de clasa”, “vigilenta revolutionara” au dus nu numai la reprimarea criminala a elitelor societatii, ci si la un genocid social, proclamat teoretic prin chiar principiile “dictaturii proletariatului””.
Toate aceste aspecte sunt dezbatute in mod public la Sighet, la Centrul International de studii asupra comunismului, mentionat anterior. La scoala de vara de acolo au loc colocvii, seminarii si simpozioane anuale la nivel inalt, la care, in fata unor elevi selectati pe baza de concurs, apar istorici si fosti detinuti politici din tarile estului european.
un articol de Gina Sebastian Alcalay
