“Atunci cand justitia nu reuseste sa fie o forma de memorie, memoria singura poate sa fie o forma de justitie” – Ana Blandiana.
Pe 26 ianuarie, Marele Carmaci ar fi implinit 90 de ani. Televiziunile nu-si dadeau rand in a “dezbate” ce a fost bun, ce a fost rau, cat de mult il regreta fostii sai consateni, intr-un spectacol grotesc care eluda esenta personalitatii destructive a celui omagiat si a sistemului pe care l-a slefuit pana la perfectiunea raului dezumanizant.
Pe 29 ianuarie, s-au implinit 15 ani de cand d-na. Ana Blandiana, invitata la Strasbourg pentru o conferinta cu tema drepturilor omului, i-a prezentat d-nei Catherine Lalumière, secretar general al Consiliului Europei, proiectul Memorialului Sighet. Acesta a devenit, in timp si cu multe eforturi, cel mai important loc de pastrare a memoriei unei perioade inca nebuloase din istoria noastra recenta. Aniversarea, care a prilejuit si lansarea unui DVD cu turul virtual al inchisorii-muzeu, a fost vag amintita in presa scrisa si a trecut practic neobservata in jurnalele de stiri ale televiziunilor.
Cand era doar o idee donquijotesca, proiectul a fost terfelit prin presa apropiata Guvernului Vacaroiu, fiind acuzat ca ar vinde strainilor suferintele romanilor. “Sacrilegiul de la Sighet”, titra “Vocea Romaniei”, autorii declarandu-se scandalizati de faptul ca Europa finanteaza un proiect care prezinta in culori sumbre istoria poporului roman. Prin urmare, proiectului i s-au pus destule bete in roate, pentru ca amenajarea inchisorii sa dureze cat mai mult. Abia dupa schimbarea puterii, la sfarsitul lui 1996, lucrarile au putut intra intr-un ritm apropiat de cel normal.
in 1997, Memorialul a fost declarat de catre Parlamentul Romaniei obiectiv de interes national, iar in septembrie 1998, cu ocazia unei intruniri organizate de Consiliul Europei de la Delphi, a fost trecut in randul primelor trei locuri de conservare a istoriei recente a continentului, alaturi de Memorialul de la Auschwitz si de Memorialul Pacii din Normandia.
Orice tip de demers transant prin care sa scapam de fantoma unei jumatati de secol de teroare a fost pana acum sortita esecului.
Calaii incing hora pe cadavrele de eroi de la tribuna Parlamentului sau de pe sticla televizoarelor. Le vedem fata zambitoare, dar nu stim cine sunt. Petre Constantinescu a fost brigadierul de la Salcia care spinteca craniile mortilor din lagar cu toporisca, pentru a le agata numarul de identificare, iar daca cel decedat nu incapea in sicriul improvizat, ii taia picioarele si i le aseza alaturi; astazi, calaul poate trece drept cetatean onorabil, potential invitat in nesfarsite talk-show-uri, de unde sa ne dea lectii de viata.
Liviu Borcea este fostul comandant al lagarului de la Capul Midia, cel care nu astepta ca detinutii sa moara, ci ii trimitea la morga inca de muribunzi, cel a carui intrebare favorita era “Cati morti mi-ai mai adus?”, cel ce jurase sa-i urasca din adancul fiintei sale pe “dusmanii clasei muncitoare”. Tot el ar putea sta astazi la taclale cu generalul Xulescu, injurand Guvernul ca nu le mareste pensiile, in preambulul unui nou episod “Elodia in direct”.
Alti utilizatori indemanatici ai vanei de bou aplicata la talpa, ai cizmei infipte in ficati, ai cutitului care cresteaza muschiul semi-atrofiat, ai degetelor care presara sare in crestatura facuta, toti vocifereaza ca arsi din Parlament impotriva a orice le-ar putea taia din privilegii. Iar fara a sti pe cine avem in fata, nu ne vom putea feri niciodata de pericolul pe care il pot reprezenta acestia pentru noi toti.
Poate ca perioada lunga trecuta din 1989 pana acum face ca lustratia sa nu-si mai poata atinge scopurile principale: scoaterea temporara din viata publica a cozilor de topor si implinirea unui act de justitie morala fata de victimele perioadei comuniste. Mai mult, legea lustratiei nu poate sa apara decat ca produs legislativ al Parlamentului, dar acesta e tarat si incapabil de astfel de gesturi reparatorii.
Poate ca initiativele maximaliste se pot transforma in aceeasi masura in abuzuri. Poate ca instinctul de conservare a vechilor structuri sufoca dezbaterile la scara nationala. Dar oricine trebuie sa inteleaga ca minima decenta in fata istoriei ne obliga pe toti sa aflam despre ororile trecutului si sa actionam astfel ca ele sa nu se mai poata repeta niciodata si nicaieri.
Exercitiul memoriei ca forma de justitie, in cadrul cathartic al Memorialului din Sighet, este un demers simplu, necesar si la indemana. Iar atat timp cat Romania cotidiana va ramane bantuita de reflexe ce ar fi trebuit scoase din uz acum 18 ani, recursul la memoria recenta nu poate trece drept obsesie sau manierism, ci este o necesitate de maxima urgenta.
de Adrian Demian-Groza
articol aparut in “Ziua de Cluj”, 31 ianuarie 2008, www.ziuadecj.ro
