Brăţara mea de drum şi de popas,
Slăvite fie negrele-ţi carate!
În ţara-n care gândul n-are glas,
Mai liber sunt cu mâinile legate.
Ion Omescu, Inscripţie pe o cătuşă
Memorialul Sighet. Sala 51: Poezia în închisoare
Ion Omescu
(1925-2000)
Actor și poet
Arestat în 1949 pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Eliberat în 1953
Rearestat în februarie 1957 pentru ”răspândire de publicații interzise” și condamnat la 7 ani de închisoare. Încarcerat la Jilava, Gherla, Periprava, Salcia. Eliberat la 3 februarie 1964.
În 1972, după participarea la un festival internațional de teatru, cere azil politic și se stabilește în Franța.
Un sergent norocos i-a descoperit actorului Ion Omescu o fâșie de hârtie de sac – sacii de ciment treceau prin mâinile brigăzii de constructori – pe care omul o acoperise cu nenumărate semne interzise. A privit-o încântat, a răsucit-o în toate felurile, s-a dumirit despre ce este vorba și l-a pedepsit pe infractor cu cinci zile de izolare. Și-a justificat măsura luată printr-un proces-verbal, întocmit pe loc, în care își informa comandantul că „deținutul Omescu Ion a scris în limbi străine și în alte limbi”. L-a citit cu glas tare, pentru a-și verifica stilul. Renunțarea la cultura orală, în favoarea scrisului, comporta riscuri și pentru el. (…)
Roma și-a rezolvat criza de autoritate importând împărați de la periferia imperiului, din Spania sau Iudeea; distroficii au apelat la singurul om care părea sustras oricăror preocupări culinare: actorul Ion Omescu. În timp ce toată lumea saliva, el făcea poezii; când neînțelegerile luau proporții, el găsea un cuvânt potrivit și le rezolva cu tact; când se rosteau vorbe grele, atitudinea lui invita la decență și demnitate.
Omescu făcuse cinci ani de închisoare politică, pentru încercarea, pe jumătate reușită, de a ajunge în Occident. Vânduse o orezărie primită de la părinți, angajase o călăuză care îi ceruse o sumă uriașă și, împreună cu regizorul și scenograful Mircea Marosin, trecuse granița cu destule peripeții și ajunsese la Budapesta. Călăuza i-a lăsat acolo, într-o locuință conspirativă, s-a întors în România și, după câteva săptămâni, a revenit în Ungaria cu un alt grup de transfugi. Între timp, filiera ungaro-austriacă pusese la punct a doua etapă a călătoriei, de la Budapesta la Viena. Pe atunci capitala Austriei era împărțită în sectoare controlate de puterile aliate învingătoare. Ion Omescu și Mircea Marosin au pătruns în Viena noaptea și, bucuroși că și-au atins ținta și că se află, în sfârșit, în lumea liberă, și-au descoperit vocație de turiști. Hoinăreau pe străzi, scăpați de griji, când, deodată, au auzit singura limbă străină pe care n-ar fi dorit s-o audă. O patrulă rusească le-a cerut actele: nimeriseră în zona ocupată de sovietici. Repatrierea a mers strună. Binevoitori, străinii i-au adus în țară fără să le ceară o copeică, iar compatrioții i-au judecat și condamnat cu egală bunăvoință. Cu privire la acest episod din viața sa, ca și la multe amănunte biografice, Ion Omescu era extrem de discret, discreția sa lăsând un larg câmp de desfășurare legendei. Astfel, unii spuneau că plecarea în Occident ar fi fost doar un proiect și că arestarea avusese loc în urma unei conversații despre plecare, într-o seară, la restaurantul Miorița din București. Alții admiteau trecerea frontierei, dar opreau călătoria la Budapesta. Dincolo de povești, prezența sa în închisoare rămânea o certitudine.
După cinci ani de pușcărie, Ion Omescu și-a reluat cariera actoricească, reușind să se angajeze la Teatrul Național din Iași. Avea mulți prieteni în lumea literară și artistică, oameni care și-au învins teama de Securitate și l-au primit cu brațele deschise.
(…) La eliberarea din pușcărie, Ion Omescu a scris o carte despre grozăviile trăite de el la Canalul Dunăre – Marea Neagră, pentru ca, printr-o întâmplare nefericită, după revoluția din Ungaria, când s-a declanșat un mare val de arestări, cartea să intre direct în colecțiile de manuscrise ale Securității, iar autorul ei să ajungă a doua oară în închisoare.
În ziua în care distroficii și-au ales un polonicar din afara preocupărilor lor alimentare, s-a dat din nou arpacaș. Hârdăul aburea, aroma boabelor de orz decorticat inunda apetisant încăperea, Ion Omescu și-a suflecat mânecile zeghii, toți ochii stăteau ațintiți asupra lui. Polonicul a plonjat în coliva cleioasă, s-a umplut cât trebuie, s-a izbit de două ori de doaga hârdăului, tot de două ori de marginea primei gamele, apoi de a celei de a doua, de a treia, deținuții își primeau porțiile în ordine desăvârșită; puținele murmure erau de aprobare. A venit și rândul gamelei polonicarului. Acesta a înfipt polonicul adânc și l-a scos la vedere cu vârf. Era cel mai încărcat linguroi din istoria distroficilor, o porție uriașă, piftia de orz tremura gata, gata să dea pe de lături, ținându-se totuși în cupa metalică, mânuită cu dibăcie de Ion Omescu. Distroficilor le ieșiseră ochii din cap; probabil că nici străvechile omoruri rituale nu provocau în rândurile privitorilor atâta emoție. Emoție și uimire. În clipa următoare, a început scuturatul de marginea doagelor. Arpacașul s-a prelins înapoi în hârdău, polonicul și-a pierdut căciula, dar scuturatul nu a încetat. Cu fiecare izbitură a cozii, arpacașul sărea din polonic, stropind, până a ajuns la jumătate din porția cuvenită unui bandit. Abia atunci Ion Omescu și l-a răsturnat în gamelă. Din ziua aceea certurile s-au mai potolit, vechiul polonicar și-a recăpătat slujba, flămânzii răbdau de foame fără să se mai dea în spectacol, Ion Omescu s-a reîntors la poeziile sale:
Și sunt flămând și tot mai mult mi-e foame
De-un zâmbet, un grăunte de cuvânt,
Cum le e foame morilor-de-vânt
În toamna asta cu puține poame.
Din Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înțelesul tuturor, Fundația Academia Civică, 2012
