un articol de Gabriel Andreescu
…Desigur, aceste functii nu explica dorinta de a scrie despre el. Implicarea sa in cele doua organizatii nu era insa decat unul din modurile de exprimare ale unei fiinte de o generozitate cum rareori ti se intampla sa intalnesti in viata. In lumea noastra, in care gluma buna valoreaza infinit mai mult decat actul nobil, a-l insoti pe Gheorghe Arvunescu, cu un editorial, pe ultimul sau drum imi pare un act de penitenta.
In viata lui, dramele personale s-au amestecat cu tragediile istoriei. Nascut la 4 aprilie 1922, a ramas orfan la varsta de cinci ani. A fost crescut si educat in colonia petrolifera Romano-Americana. A intrat in armata la unitatea de pionieri de la Otopeni, cu care, in august 1944, a participat la eliberarea Capitalei. Natura noului regim i-a fost dezvaluita destul de repede. La 8 noiembrie 1945 se afla imbracat cu uniforma de sergent in Piata Palatului Regal. S-a alaturat manifestatiei anticomuniste. A fost arestat ca instigator si pus pe lista celor trimisi in judecata alaturi de membrii partidelor istorice care organizasera mitingul. A scapat datorita interventiei de atunci a Comisiei Aliate de Control.
Cruzimea a ceea ce se intampla in jurul sau, in acei ani ai instaurarii regimului comunist, dar si ai tineretii sale, l-a marcat pentru tot restul vietii. A urmat Politehnica, a devenit inginer, a lucrat trecand de la un santier la altul refuzand compromisurile care au infrant fibra morala la altii.
Dupa 1990 s-a apropiat de oamenii al caror limbaj corespundea cel mai mult aspiratiilor sale de puritate. Devotamentul acestui om care avea dreptul sa ceara de la viata putina odihna e greu de imaginat. Inchipuiti-va pe cineva care la 80 de ani duce in carca, de dimineata pana seara, munca secretariala a doua organizatii de marimea Aliantei si a Academiei Civice. A dus greul santierului Muzeului Sighet. Sa-i citez insa colegii, caci despre rolul sau stiu mai bine: “De la planurile de executie ale constructiei pana la bilanturile contabile, de la copacii din Cimitirul Saracilor pana la lupta cu igrasia cladirii, de la prietenia cu fostii detinuti politici din generatia sa si pana la premiile pe care le daruia la Scoala de Vara sau la scrisorile de un idealism critic pe care le scria conducatorilor momentului – totul poarta amprenta unei abnegatii si a unei sensibilitati de exceptie, care nu pot fi uitate, desi sunt pe cale de disparitiei.
Premiile pe care le daruia elevilor pentru activitatea acestora la Sighet proveneau de fapt din salariul sau. Facea munca ingrata, modesta din spatele evenimentelor si se retragea cand urma cocktail-ul de la sfarsit. Platea la zi cotizatia, rupta dintr-o pensie modica, ceea ce, in context, devenise un subiect de anecdotica. In ce priveste scrisorile, ele se adresau, sublim si inutil, fruntasilor CDR cand se certau, liderilor Uniunii Europene, cand se discuta aderarea noastra, mai marilor din NATO, cand hotarau intinderea umbrelei de securitate asupra Romaniei.
Ceea ce am povestit mai sus nu sunt vorbele frumoase care se spun la capataiul unui disparut. Domnul Arvunescu era exact asa cum l-am descris. Romania s-ar schimba cu adevarat daca in loc sa viseze la stralucirea VIP-urilor, tinerii ar tanji dupa modelul de puritate al lui Gheorghe Arvunescu.
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-06-21/la-disparitia-lui-gheorghe-arvunescu.html
