Titlul l-am preluat din prezentarea expoziţiei ŢĂRANII ŞI COMUNISMUL făcută de scriitorul Romulus Rusan, vicepreşedinte alf Fundaţiei Academia Civică, directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului (CISC), expoziţie deschisă la Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” (17 martie – 30 mai 2009). Cu ocazia vernisajului s-au adus mărturii zguduitoare despre drama/tragedia ţărănimii noastre, în perioada colectivizării (1949 – 1962) şi încă mulţi ani după aceea.
Au fost lansate audiobook-ul Ţăranii şi comunismul (zece rememorări ale unor participanţi la înfruntările de atunci, în selecţia şi montajul Andreei Carstea, ilustraţia muzicală aparţinând lui Grigore Lese) şi volumul Colectivizarea în Maramureş coordonat de Gheorghe Mihai Barlea şi Robert Fürtös (o culegere de 50 de interviuri cu ţărani răsculaţi împotriva autorităţilor sovietizate).
Scriind despre “talpa ţării”, cum îi socoteau pe ţărani cronicarii romani, R. Rusan afirma că aceştia “au fost mereu pe câmpul de luptă. Au luptat cu tătarii, cu turcii şi ruşii, cu secetele şi inundaţiile, cu şi activiştii, cu birurile şi cotele. Au fost mereu învinşi şi învingători, sacrificiul lor a hrănit continuitatea istoriei. Lupta cu comuniştii i-a înfrânt însă definitiv, căci le-a distrus nu numai vieţile, ci şi rădăcinile. Fără pământ, ţăranii şi-au pierdut definiţia (…). Răpuşi de glonţ sau de ideologie, sunt cele mai numeroase şi inocente prazi ale comunismului”. Pe baza ultimelor cercetări asupra “universului concentraţionar”, în care au avut de suferit aproximativ două milioane de romani, prin închisori, lagăre şi deportări, au trecut 150-200.000 de ţărani. Despre samavolniciile la care au fost supuşi aceştia şi familiile lor, despre starea jalnică a satului românesc în acea perioadă, Arhiva de Istorie Orală a CISC are peste 5000 de ore de înregistrări, dintre care doar o mică parte a văzut acum lumina tiparului.
“Un gest de igienă identitara”
Sala de conferinţe şi expoziţii a muzeului s-a dovedit neîncăpătoare, pentru cei peste 300 de participanţi la întâlnirea cu câţiva dintre puţinii supravieţuitori ai acestui holocaust românesc, în care au pierit mii de truditori ai pământului, alături de intelectuali, reprezentanţi ai partidelor istorice şi ierarhi din toate confesiunile, făuritori ai Regatului România Mare. Prezent la acest eveniment, alături de întreaga conducere a Fundaţiei Academia Civică, ministrul Culturii, Theodor Paleologu, a apreciat eforturile cercetătorilor ca fiind “un gest de igienă identitara”, deoarece pentru istorie nimic nu-i mai important decât mărturiile participanţilor la evenimente, coroborate cu documentele epocii.
Coordonând întreaga mani¬festare, Ana Blandiana, sufletul Fundaţiei, a ţinut să sublinieze că la 60 de ani de la începutul colectivizării forţate a agriculturii (Plenara C.C. a P.M.R., din 3-5 martie 1949), calvarul ţăranului roman este prea puţin cunoscut, faţă de al altor categorii de opozanţi ai regimului totalitar, nefăcându-se până acum legătura dintre revoltele satelor şi rezistenţă armată din munţi. Secvenţele din evocatorul “Memorial al durerii”, care însoţesc expoziţia pe întreg parcursul ei, rămân ca mărturie autentică despre împrejurările prin care mulţi ţărani au luat arma în mâini şi drumul codrului, pentru a se alătura luptei partizanilor – militari de carieră, studenţi, preoţi, femei din satele montane.
Victoria unui eşec
Totul a debutat cu acea plenară, unde Gh. Gheorghiu-Dej spunea că se impune “procesul de transformare socialistă a agriculturii”, având ca model colhozurile, recomandând activiştilor să apeleze la “sfânta lupta de clasa”. Atunci au apărut termenii chiaburi şi exploatatori ai satelor, ceea ce i-a permis Anei Pauker, coordonatoarea vremelnică a comisiei de aplicare a colectivizării, să-i socotească pe ţăranii individuali drept “mici burghezi” şi “capitalişti în felul lor”, trebuind să predea cotele fără să crâcnească, altfel vor fi stigmatizaţi că încearcă să se sustragă de la această “datorire elementară”.
Aşa a început un adevărat război împotriva ţărănimii romane, durând oficial 13 ani, până în 1962, când s-a proclamat încheierea colectivizării, după ce se trecuse printr-o fază intermediară, numită “întovărăşire”. Cu toată propaganda timpului, după răsunătorul succes final, mai rămăseseră destule zone necooperativizate, adică 15 la sută din suprafaţa agricolă, care producea aproape o treime din producţia de legume şi unde se creşteau milioane de păsări, oi şi vite. Referitor la acest aspect, concluzia lui Romulus Rusan este: “Victoria din 1962 a fost, de fapt, fără doar şi poate, un eşec strategic”. Eşec susţinut de migraţia multor colectivişti la oraş, în anii industrializării, când pământurile CAP-urile erau lăsate de izbelişte, adică nelucrate. Pe un alt palier, politica “noii revoluţii agrare” concepute de Ceauşescu, era continuatoarea celei dejist-staliniste, de anihilarea celor 10 milioane de ţărani postbelici, unii împroprietăriţi prin reforma agrară din 1945, apoi supuşi luptei de clasă.
Din materialul documentar oferit de organizatori rezultă că, dincolo de refuzuri individuale de a intra în horă distrugerii proprietăţii, au fost revolte mai mult sau mai puţin spontane, în Bihor, Arad şi Botoşani (iulie – august 1949), în Vlasca şi Vrancea (iulie 1950); după o perioadă de acalmie, prin realizarea întovărăşirilor şi a lăsării ţăranilor să-şi lucreze pământul în timpul lucrărilor agricole, au urmat răzmeriţe/bătălii la Suraia şi Vadu Roşca (Vrancea), apoi la Cudalbi (Galaţi) şi din nou la Răstoaca (Vrancea), în Teleorman – Vlasca şi Olt (între 1957-1961). Chiar după “marea victorie”, din iunie 1962, la Salciile (Buzău) s-a produs o serioasă confruntare soldată cu morţi , răniţi şi arestaţi. Harta acestor împotriviri la cooperativizare arata că n-a existat regiune din ţara să nu aibă cel puţin un mare act de nesupunere a truditorilor ogorului. Pe lângă alte documente video şi audio, vizitatorii, i-am ales pe cei tineri, pot să-şi dea sema că dispariţia ţăranului a fost mai mult decât decesul unei categorii sociale, a însemnat pierderea identităţii ei, transformate în simplă populaţie de “oameni noi”…
Treceţi la fapte, tovarăşi!
Acesta era îndemnul conducătorilor de partid şi de stat ai regiunii Baia Mare, către activiştii trimişi în teren să urgenteze, ca şi-n alte părţi ale ţării, trecerea în proprietatea statului (a colectivităţii!) a pământului deţinut de ţărani. Se urmărea următoarea schema: politrucii se adresau mai întâi gospodarilor fruntaşi ai satului, care de obicei refuzau să se înscrie, astfel că treceau la represalii, de la mărirea cotelor la arestări şi asasinate. Urma să fie lămurită sărăcimea, din rândul căreia se puneau noile structuri socio-politice şi administrative. Aşa se face că, în marea lor majoritate, recoltele ceapiste erau din ce în ce mai slabe şi nemulţumirile colectiviştilor creşteau.
Iată, rostită succint, mărturia unui trăitor al acelor vremuri: “N-am vrut să le dau pământul, plugul şi boii. M-au luat, m-au băgat în beciuri şi m-am întors după câţiva ani, într-o casă pustiita. Pe alţii i-a mâncat Canalul”…
Prezentând volumul Colecti¬vizarea în Maramureş profesorul Gheorghe Mihai Barlea, ac¬tualmente senator de Sighetu Marmaţiei, a făcut câteva precizări privind unele aspecte specifice Maramureşului istoric, zona trecută prin “multe vămi de distrugere”. Rezistase (vai, cu câte sacrificii!) ocupaţiei horthyste, mai ales în ultimul an de război, ca apoi să se opună direct sovietizării şi trecerii acestui teritoriu românesc la URSS, respectiv
Ucraina (o treime din el şi acum e înstrăinat, numindu-se Transcarpatia). Numai rezistenta majorităţii satelor romaneşti, în special a ţăranilor din Săpânţa, Ieud şi Moisei, a schimbat soarta aşezărilor de pe cele patru vai voievodale – Iza, Mara, Vişeu şi Cosau. Dar revenirea autorităţilor române a coincis cu începutul sovietizării, imediat după 6 martie 1945 şi prin falsificarea alegerilor parlamentare, din anul următor, ca apoi să urmeze scoaterea în afara legii a Bisericii Greco-Catolice (noiembrie 1948), având aici foarte mulţi credincioşi.
Cu toate eforturile organelor puterii (activişti, miliţieni şi securişti), în raioanele maramureşene n-au fost înfiinţate, în 1950, decât cinci GAC-uri, prima fiind inaugurată la Ieud. “Alegerea nu era întâmplătoare, deoarece comună era considerată drept datorită împotrivirii locuitorilor ei faţă de planurile de comunizare a zonei”. Se spera că Ieudul să reprezinte un exemplu pentru localităţile din jur; deoarece s-a constatat că s-au înscris doar puţini ţărani săraci, a fost infirmata credinţa autorităţilor”. Astfel că “ritmul colectivizării era extrem de lent (…); în luna august 1961, în raionul Sighet erau cinci gospodarii agricole, în timp ce în raionul Sighet existau doar trei astfel de structuri colectiviste”.
Cum se apropia data fatidică de finalizare a angajamentelor, s-au luat măsuri aspre “de lămurire”, mergând până la acţiuni în “cazuri speciale”, când “interveneau în forţă ofiţerii de securitate”. Aşa s-a ajuns ca în aprilie 1962 “Comitetul Regional de Partid Baia Mare rapoarta încheierea procesului de colectivizare în regiune. În cazul raioanelor Sighet şi Vişeu, zona de munte a fost eliminată din rapoartele oficiale, pentru a nu compromite acţiunea de colectivizare, anunţându-se procente apropiate de 100% în privinţa suprafeţelor colectivizate”. Minciuna se generaliza la toate nivelele…
Atunci au apărut termenii chiaburi şi exploatatori ai satelor, ceea ce i-a permis Anei Pauker, coordonatoarea vremelnică a comisiei de aplicare a colectivizării,
să-i socotească pe ţăranii individuali drept şi <
în felul lor>>…
Aşa grait-au maramureşenii
Cuprinzătorul volum de marturii-interviuri a fost realizat în două etape (2004 şi 2008), în 16 localităţi, cu 50 de “informatori” înregistraţi audio pentru Arhivă de Istorie Orală a CISC din cadrul Memorialului Sighet. Transcrierea lor respecta formele dialectale ale graiului local, fiind corectate doar anumite greşeli de exprimare. Întrebările au la bază un ghid care urmăreşte cele mai importante momente ale procesului de colectivizare, până la redobândirea proprietăţilor. Iată un exemplu:
“Păi, să fi fo’ pan ’50, cam aşa ceva. No, şi am fost persecutat, la primărie, cum era atunci, la consiliu’. Ne-o tanut câte patru-cinci zale acolo să trecem în colectiv, da’ n-am vrut a trece. Apoi s-o făcut tovărăşia aici pa un teren arabil de 50 de ari (…) şi am zas să-mi daie în schimb , da’ nu mi-o vrut da în schimb necării. Atunci eu m-am dus şi l-am recoltat cu grâu de toamnă, terenu’ (…) aşa că ne-am asigurat pâinea pa anu’ viitor”. Deoarece era considerat capul revoltei, l-au dus la Securitatea din Sighet, unde “m-o luat la bătaie, m-o pus pa o masă, m-o băgat
într-un beci pa un beton, numa’ n-am îngheţat de frig acolo” – (Stefan Bârsan, din comună Bârsana).
… Pe aproape 400 de pagini sunt mărturii zguduitoare despre destinul şi experienţele de viaţă ale ţăranului maramureşean. Coroborate cu documentele vremii, din toate zările ţării, ele se integrează în istoria trăită de romani de-a lungul unei jumătăţi de secol comunist.
de Valentin Hossu-Longin
articol apărut în “Ziua”, 11 aprilie 2009, www.ziua.ro