un articol de Tudor Borcea
La santierele de la Capul Midia si Poarta Alba se petreceau orori similare cu cele ale Gulagului sovietic. De foame, “dusmanii poporului” de la Capul Midia cioparteau mortii si-i mancau. O cifra exacta a victimelor de pe santierele Canalului Dunare-Marea Neagra nu se va sti niciodata.
Anii 1948-50 au reprezentat anii asasinarii deliberate a democratiei romanesti. Pe “agenda” de lucru a comunistilor romani si sovietici figura inceperea lucrarilor la Canalul Dunare-Marea Neagra.
Sub regimul lui Gheorghe Gheroghiu Dej, de-a lungul a 65 de kilometri, de la Constanta la Cernavoda, au fost instalate adevarate lagare de concentrare. In dealurile si pe marginea acestei constructii demente au fost ingropati zeci de mii de oameni. Istorici, cercetatori, rude ale celor care au trecut prin ororile Canalului i-au comemorat, joi, pe acestia in cadrul unei manifestari organizate de Fundatia Academia Civica, Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei si Centrul International de Studii Asupra Comunismului. “Istoria recenta este un subiet sensibil si dureros si, pe de alta parte, Romania nu a avut parte de un Nurenberg sau o lege a lustratiei. Tortionarii au ramas nepedepsiti bine mersi sub pavaza diferitelor regimuri iar victimele s-au pierdut in uitare. De aceea este nevoie de o institutie a Memoriei”, a declarat, joi, Romulus Rusan in deschiderea sesiunii de comunicari “Canalul Dunare-Marea Neagra” . Ziuaveche.ro va prezinta decretele care au fundamentat acest experiment concentrationar.
La indicatiile lui Stalin
“Cu toate masurile luate de noi de a nu cotcodaci inainte de vreme despre canalul acesta, toti oamenii vorbesc. Am vrut sa ramana un lucru secret. A inceput sa-si faca loc in public si cred ca se poate publica hotararea Consiliului de Ministri pentru a nu da loc la diverse interpretari ca avem ceva de ascuns. Decizia este astfel redactata ca ar putea fi data publicitatii eventual cu unele omisiuni. Vom vedea ce anume publicam si ce nu.” Iata ce spunea, in 25 mai 1949, Gheorghe Gheorghiu Dej, la sedinta Biroului Politic al PMR (sedinta prezidata de Petru Groza) pe a carei ordine de zi figura infiintarea Canalului Dunare-Marea Neagra. “Biroul politic este de acord cu inceperea lucrarilor pregatitoare si cu numirea tov Hosu (Gheorghe.n.n.) ca director general al lucrarilor”. Ca amanunt, la punctul doi pe ordinea de zi a sedintei figura “sarbatorirea zilei de nastere a tovarasului Stalin”. Nu intamplator, numele lui Stalin se leaga de planul Canalului Dunare-Marea Neagra. Ideea construirii canalului a fost sugerata de Stalin inca din 1948, la scurt timp dupa excluderea din Kominform a Iugoslaviei lui Tito. Stalin amintea tovarasilor romani, sositi la Moscova pentru a stabili cooperarea economica si bilaterala, de existenta unui proiect britanic de la inceputul secolului XX pentru construirea unui canal navigabil intre Dunare si Marea Neagra. Era perioada santierelor voluntare ale tineretului (de la Apaca, Bumbesti-Livezeni, Agnita-Botorca, Salva-Viseu sau Ceanul Mare-Cluj) dar un proiect de asemenea amploare a dat peste cap perspectivele pe termen lung ale Republicii Populare Romane. O explicatie a dorintelor avansate de Stalin era realizarea unei cai fluviale mai directe spre Iugoslavia si spre “imperialistii anglo-americani”. Sau poate de dorinta Kremlinului de a dispune plenar de Delta Dunarii pentru controlul intregului curs al navigatiei pe Dunare. Dar mai era si un alt motiv, introdus in ecuatie de comunistii romani: exterminarea celor ce se opuneau regimului comunist. Asa incat, in discursul propagandistic si nu in documente oficiale, a aparut formula “Canalul-mormantul burgheziei romane”. Nimic nu putea ingrozi mai mult pe satrapii comunisti decat existenta unei clase de mijloc bine asezate, a unei taranimi legate de pamant, a unei intelectualitati constiente de adancimea prapastiei catre care se indrepta tara. Astfel, canalul a devenit cimitir programat pentru zeci de tarani, invatatori, preoti, ofiteri, meseriasi, studenti si elevi. Pentru toti care “primejduiau sau incercau sa primejduiasca regimul de democratie populara”.
Reeducarea: de la 6 luni la 5 ani
Lucrarile la Canalul Dunare-Marea Neagra au inceput in 1949 fiind oprite in 1955. Aveau sa fie reluate in 1975. Prin Decretul nr.6/1950 al RPR se infiinteaza unitatile de munca la canal. Art. 1: ”Pentru reeducarea elementelor dusmanoase RPR si in vederea pregatirii si incadrarii lor pentru viata sociala in conditiunile democratiei populare si construirii socialismului, se infiinteaza unitati de munca. Art.2 “pot fi trimisi in unitatile de munca acei care prin fapte si manifestarile lor, direct sau indirect, primejduiesc sau incearca sa primejduiasca regimul de democratie populara, incearca sa ingreuneze construirea socialismului in RPR(…)defaimeaza puterea de stat si a organelor sale(…) Pot fi trimisi condamnati pentru infractiuni impotriva securitatii RPR care, la expirarea executarii pedepsei, nu se dovedesc a fi reeducati”. Acelasi decret stabileste durata “reeducarii” : de la 6 luni la doi ani, putand fi prelungita “in raport cu rezultatele reeducarii” la 5 ani. Decretul este semnat (din pacate), printre alte oficialitati si de reputatul medic Constantin I. Parhon, care a indeplinit si functia de presedinte al Prezidiului Marii Adunari Nationale a RPR in perioada 1948-1952.
Mai rai ca nazistii
Pe parcursul lucrarilor, desfasurate dupa planurile unei comisii romano-sovietice, devenea din ce in ce mai clar ca scopul acestei lucrari faraonice era lichidarea oponentilor ciumei rosii. Deloc de mirare in aceste conditii ca un procent de 50% din forta de lucru era asigurata din detinuti politici, desfasurata pe cele 18 santiere si puncte de lucru. Oficial au fost inregistrate 839 de persoane decedate la Canalul Dunare-Marea Neagra. Un numar, fara indoiala, mult mai mic decat in realitate. Oficial, jumatate din ei erau “agricultori”, 203 muncitori de diverse categorii, 211 aveau profesii intelectuale. In cazul multora, nu exista certificate de deces. Autoritatile au consemnat si 13 persoane impuscate (tentativa de evadare) si sinucideri (este consemnat , spre exemplu, cazul unui taran care s-a sinucis mancand plante otravitoare). In anii de inceput ai acestei orori, tovarasii au ascuns bine crimele si au distrus dovezile. Numarul real al victimelor ingropate de-a lungul “Drumului fara pulbere” , cum spunea tovarasului scriitor Petru Dumitriu, fara acte, fara nume si fara cruce nu-l stie nimeni. Ba, in 1968, o comisie infiintata de Ceausescu constata ca in cazul a peste 1300 de detinuti politici morti la canal nu exista certificate de deces. Rudele celor care au trecut prin ororile Canalului Dunare-Marea Neagra au povestit calvarul pe care l-au trait cei dragi lor intr-un regim similar cu cel din lagarele naziste. Chiar si mai rau pentru ca, putini din cei care au scapat din acest univers concentationar au relatat ca regimul, volumul si conditiile de munca impuse de “tovarasii brigadieri” depasea “normele” impuse de nazisti la Auschwitz.
De foame se mancau mortii
Santierele de la Capul Midia si Poarta Alba detineau sinistrul record al celor mai mari atrocitati din istoria “magistralei albastre”. La Capul Midia (ca si la Poarta Alba) se practica moartea prin infometare. Dimineata : cafea din orz prajit, fara paine. La pranz : varza sau turte de malai. Atat. Cei care au apucat sa le spuna rudelor ce au trait la Capul Midia nu uita, de exemplu, “tarcul mortii”, o bucata de pamant in interiorul lagarului, inconjurata de trei randuri de sarma ghimpata. O bucata de pamant neteda ca geamul si fara pic de iarba. De foame, oamenii mancau iarba inainte sa creasca. Ce mai mancau ? Rame, serpi, gandaci, viermi si, in general, orice fiinta vie care se nimerea dupa sarmele ghimpate ale acestui lagar de munca. Intr-o zi, o furtuna puternica de vara a adus sute de broaste din balta si stuful aflate langa lagar. Oamenii fugeau dupa broaste si le mancau de vii. Intr-o zi catelusa comandantului de la Capul Midia, tortionarul Liviu Borcea, (botezata “Mida”, dupa numele coloniei ) a disparut. Dupa cateva zile, in “tarcul mortii” au fost gasite labele animalului, care fusese, la randul lui, mancat. Au existat si cazuri in care din trupurile celor de mureau seara erau taiate bucati de carne pentru a fi mancate, de aceea, pana sa fie aruncati in gropi comune, si mortii erau paziti cu santinele la Capul Midia.
Data de 4 martie este si data in care istoricul Serban Papacostea, prezent la evniment, a facut cunostinta cu regimul Canalului Dunare-Marea Neagra. “Ieseam de la Institutul Francez cu o carte in mana. Am fost inconjurat de haidamaci si bagat intr-o duba cu destinatia Dunare-Marea Neagra”. Papacostea isi aminteste ca, pe langa munca de zi, era obligat, alaturi de alti “dusmani ai poporului” sa munceasca, in ture, si noaptea, la popota sau la bucatarie. “Intr-o zi a venit la mine Cristescu Plapumaru (Gheorghe Cristescu Plapumaru, unul din fondatorii partidului comunist si primul secretar general al PCR.n.n.) si mi-a zis : esti tanar ai sa scapi de aici. Eu l-am invatat carte pe Ghita (Gheorghiu Dej.n.n.) si acum sunt aici. “Stateam si-l ascultam si ma gandeam la situatia in sine, ca unul din fondatorii PCR in Romania a ajuns sa fie trimis la canal tocmai de partidul pe care l-a creat”.
articol preluat din
